Friday, April 17, 2009

Poezia migratoare

Gata. Inethos a murit. Chaos And Smiles nu mai e. Aici. S-a mutat, a plecat. Ca micul prinț în căutare de planete cu oi. Adică a plecat de pe blogspot.com pe .ro. Pe inethos.ro.
Acolo vă aștept de acum să spargem strugurii în teasc. Tot tineri, tot plimbăreți și tot poeți din întâmplare. Pînă cînd întâmplarea va deveni pantof și pantoful animal de neon.

Începând de azi ne redirecționăm automat. Ce a fost vechi rămîne aici, mărturie că nu doar popoarele au fost migratoare ci și poezia cu lumea ei cu tot. La un moment dat, blogul ăsta va deveni o carte. Să nu uitați să schimbați linkul în blogroll și să nu uitați să mai treceți pe la mine. Ce dacă nu mai stau cu chirie?

Monday, April 13, 2009

De ce iubim fotografia?

Un eveniment prea bun și important ca să îl pot înțelege total.

Galeria Karousel din București organizează pe 26 aprilie un seminar interactiv de fotografie. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că Voicu Bojan va veni la București și va vorbi, va da exemple, va învăța participanții la seminarul ăsta despre fotografie. Tema este "De ce iubim fotografia?" iar participanții sunt rugați să aducă alături de răbdare și de dorința de a învăța și 5 fotografii.
Înscrierea la Atelierul de Fotografie se face pe e-mail la adresa karousel.gallery@karousel.ro. În rest las afișul de mai jos să vorbească.

Sunday, April 12, 2009

O poveste cu pirați

Tatăl meu a fost mereu un om al apelor. S-a născut pe o plajă verde de alge, într-o colibă la lumina și căldura lemnelor de sub ceaunul în care fierbea o ciorbă de pește. Mamaia l-a născut, l-a spălat, ia dat țâță și apoi l-a pus să doarmă cu fața la foc, să îi fie cald. Din cauza asta, acum la 53 de ani tatăl meu are fața roșie, ochii plini de flăcări, limba ca a unui pește de apă sărată și doarme mereu cu fața spre Brațul Sfîntu` Gheorghe. E un fel de pelerinaj sufletesc nocturn.
Când era mic mânca cu mâna stângă peștele din ceaun și cu mâna dreaptă își întindea pe față funingine de pe fundul ceaunului ca să își atace surorile și frații ca un pirat încins la brîu cu spatele cămășii rupte a bunicului.

Când mama m-a făcut pe mine era vară și singura zi din an când porturile au fost închise. Orizontul se făcuse negru, bărcile se izbeau una în alta pe malurile Deltei și oamenii de acolo făceau slujbă pe malul mării ca să se potolească furtuna. La un moment dat, un puști a zis că vin pirații pe mare și cînd lumea cu tot cu popă, plini de spaimă s-au uitat pe mare au văzut că cerul negru coborîse în marea neagră și negrul acela ca fundul unui ceaun se apropia de ei. Porturile se închiseseră. Oamenii se închiseseră, popa se închina. Vântul urla ca mii de pirații. Mama m-a născut, asistenta m-a spălat, mama mi-a dat țîță apoi m-a pus în brațele tatălui meu. El m-a sărutat pe frunte și am simțit gust de pește de apă sărată. Ar fi vrut să mă așeze cu fața spre Brațul Sfîntu` Gheorghe dar nu a mai găsit orizontul ăla pentru că vîntul ridica praful în aer.A doua zi dimineață porturile s-au deschis. La știri ziceau că oamenii crezuseră că au venit pirații dar de fapt în cer cineva făcea o ciorbă de pește și cădea funingine de pe fundul ceaunului. De atunci, singura dată cînd tata se mai dă cu funingine pe față e de ziua lui, cînd chiar dacă nimic nu se întâmplă, un pirat tot trebuie să ne apere de pirați.

[Astăzi este ziua tatălui meu]

Saturday, April 11, 2009

All Star

Poezie: Viu

Eram atât de viu
că nu mă mai ţineau
nici cataligele şi nici pereţii-n loc.
Fugeau speriaţi din calea mea,
ieşeam pe bulevarde şi-ncepeam să joc.

Creşteam cât alţii într-un an
eu la un prânz
şi dacă vreodată îmi ieşeai în cale
când îmi intra nisip în ochi
fugeai şi nu ştiai ce eşti,
în fuga ta,ori bivol ori un mânz.

Stăteau în jurul meu, de drag, băieţii
şi când căscam înţepeneau şi ei şi tot norodul.
În gura mea cât ochiul de ciclop
intrau de'odată şi cetatea şi aeroportul.

Dormeam şi nimeni lângă nu o mai făcea
că-mi tremurau cu visele, şi oasele şi totul.
Visam la fericire şi spiriduşi de miere,
visam să vă vorbesc şi să vă scutur portul.

La cap aveam urechi
de parcă erau tufe de laur
şi cu mesteacănul mă confundai pe drum
cu pielea albă şi întinsă ca de prunc.


Eram atât de viu
că nu-ncăpeam în vreme
şi-mi aruncam privirile `nainte şi `napoi.
Eu nu mă vedeam nicăieri dar vă vedeam pe voi

Friday, April 10, 2009

Evoluția imaginației

Citind Bulgakov, o carte de care m-am apucat vara trecută și apoi am lăsat-o, Maestrul și Margareta, îmi dau seama că oamenii au aceeași imaginație indiferent de timpul istoric în care au trăit. Uneori, în timp ce citesc și mă întreb unde mă duce paragraful respectiv, am cîte un deja-vu cu vise. Dap, cu visele mele.
Imaginația nu evoluează. Pentru că întotdeauna s-au scris cărți geniale, pe care este absolut imposibil să le clasifici ca fiind una mai bună ca cealaltă. Fiecare eră literară a avut modul ei de a trata temele vieții.
Expresia imaginației a rezolvat întotdeauna probleme, a furnizat răspunsuri sau provocări, a reușit să provoace intelectul. În timp, forma ei s-a adaptat, nu fondul.

Două mîțe

funny pictures of cats with captions
see more Lolcats and funny pictures

funny pictures of cats with captions
see more Lolcats and funny pictures

Prostia omenească. Episodul MLM

Am nimerit, promit, am nimerit în seara asta la o prezentare de MLM. Spun că am nimerit pentru că am ajuns acolo la invitaţia unui client care îmi promitea "o simplă întîlnire de afaceri" şi pe care l-am crezut. Pentru că întîlnirea avea loc seara pe la 8 am mers îmbrăcat casual în adidaşi, blugi şi o cămaşă scoasă din pantaloni. Din capul locului mi-a părut ceva suspect pentru că mi-a zis că ne vedem la liceul Şincai la sala lor de consiliu. Eu nu am încredere în conferinţele, simpozioanele, întâlnirile care nu îşi permit să închirieze o sală ca lumea şi apelează la licee pentru că sunt cheap. Chestiile astea low-cost care îşi preiau titluri de mari evenimente de afaceri sunt foarte suspecte. Nevermind, merg la întâlnirea respectivă. Încrederea în client, lucruri mici care fac afacerea mare.
Costume, zîmbete, eu cu rucsacul mă simt prost. Mă pun pe scaun, socializez în stînga şi în dreapta şi tac. Scot telefonul, dau pe twitter şi ascult. O oră, o oră jumătate. Rîd, rîd mult. Prostie multă. Am ştiut cînd am intrat şi am văzut titluri de cărţi de genul "Femeia bogată" că am nimerit fie la o prezentare Amway fie Forever Living Products. Era Amway.
Pe scurt zic aşa. Se foloseşte foarte multă manipulare emoţională în prezentările astea. Oamenii care au succes în afacerea asta sunt prezentaţi în maşini de lux şi cu palate. În pauză se pun imagini cu locurile unde merg cei care cîştigă premiile bonus. Se folosesc ca denumiri pentru nivele termene gen "smarald, rubin, diamant". Se dă premiu de 200.000 de Euro pentru anumite performanţe pe durata a patru ani. Iar apoi se spune "nu eşti obligat să iei banii ăştia. Poţi să faci ce vrei". Multă manipulare emoţională. Foarte multă.
Nu am auzit cuvîntul muncă, totul este prezentat mirific şi simplu. Te trezeşti la orice oră vrei, faci afaceri. Singura dată cînd am auzit cuvîntul muncă a fost în fraza "Să nu îi spunem muncă, să îi spunem trecere la acţiune." Cum să vrei 200.000 de euro fără să munceşti? Senzaţia pe care o ai este că totul e la degetul tău mic şi dacă ai tu chef să faci aşa ceva o poţi face la un nivel profesionist. Nu se spune că pentru primul nivel trebuie să vinzi produsele lor de 1000 de lei pe lună timp de cel puţin 6 luni. Păi cîtă pastă de dinţi să vînd?
Nu ştiu cît de bine merge MLM în zilele astea, sincer credeam că a dispărut, că singurele companii cu o astfel de strategie care au rămas sunt Avon şi Oriflame dar se pare că nu. Eu am ajuns acolo din greşeală, dar mai erau 100 de oameni. Toţi oare au fost fentaţi să vină?
Se folosesc, tot ca manipulare cuvinte mari "strategie de vînzări, plan de afaceri, celulă de business, independenţă financiară(m-am săturat de cuvîntul ăsta deja) afacere proprie". Ce afacere proprie? Să vînd săpun la vecini? Cei care vin în faţă şi îşi prezintă "afacerile de succes" spun ce făceau înainte să se apuce de Amway, doctori veterinari, jurişti, economişti, avocaţi, ingineri, profesori universitari tocmai ca să dea bine, să vadă proştii că nişte intelectuali s-au apucat de aşa ceva şi le-a ieşit. Doamne, cîtă prostie pe metru pătrat!
Eu cred că prezentările astea sunt pentru oameni indecişi, uşor de influenţat, oameni care oricum nu fac o para chioară la locurile lor actuale de muncă şi pe care îi poţi vrăji cu o excursie gratuită în Antalya pe an, oameni care nu au ca valoare de bază conceptul de muncă pentru bani, oameni care pot fi hrăniţi uşor cu iluzii.
A trăi cu impresia că eşti independent financiar nu înseamnă că eşti independent financiar.

P.S. La un moment dat cei care erau pentru prima dată în sală au fost rugaţi să se ridice în picioare. Marius a izbucnit în rîs şi nu s-a mai oprit pînă la final. În maşină mi-a spus că merită să dai 5 lei la ăştia şi să rîzi o seară întreagă decît să dai 50 de lei la teatru şi să ai şanse să nu îţi placă piesa. Overall, am rîs amîndoi tot timpul.

Thursday, April 09, 2009

Cea mai bună zi

Nu îmi e rușine să pun muzică pe blog, video după video, mp3 după mp3. Pentru că ascult muzică bună, iar unele din melodiile pe care le știu eu nu le știu toți cei care citesc blogul ăsta pur, sincer, alb ca zăpada din Islanda.
Așadar, vă prezint, așa cum mi-a fost și mie prezentat,
noul videoclip Șuie Paparude - Cea mai bună zi.

Ce aduce nou piesa asta? Păi, o clară schimbare de stil,
o persoană în minus în Şuie, o moacă în plus tot în Şuie, o tipă care are tatuaje mîneci (prima pe care o văd) şi care îmi aminteşte de o discuţie pe care am avut-o noi pe blog despre tatuaje.


Suie Paparude - Cea mai buna zi from freshgoodminimal on Vimeo.

Wednesday, April 08, 2009

Teatrul imposibil


Teatrul în vremea preistorică era precum transmisia mesajelor în timpul Războiului Rece. Greu de reprodus, greu de interpretat, lipsit de instrumente potrivite, tragic nu prin abordare ci prin existenţa sa. Inexistent, în definitiv.
Erau doar un grup de oameni, indiferenţi de clasa de homo _________s în care urmau să fie încadraţi care încercau să facă forme din focul la care se cocea, fierbea, iubea, încălzea. Se ţineau de mîini şi aşteptau focul să vorbească în locul lor.
Focul nu e gură, nu ştiau bieţii actori acoperiţi cu blana de lup, pentru că nici scena nu e gură.
Cînd au fost descoperite primele oase ale actorilor, într-un sit arheologic de sub teatrul imposibil ebraic s-a observat că oaselor le crescuseră în capete nişte forme încă nedefinite, o combinaţie nu prea plăcută la privit dintre flăcări şi guri, dinţi şi jar.

Proiectul Iisus. Complet


Un Iisus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?


Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj. Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă, normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o fi adevăratul Iisus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Iisus straniu atârnând nu de o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical. Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood – un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.

Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Iisus, acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Iisus rătăcit printre noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora ultimele modele de telefoane mobile?

Sau pe unde s-o fi ascunzând de fapt Iisus în luna decembrie – când devine strategia perfectă de marketing? În varianta lui păşunist-pastorală, e brusc reanimat pe toate planurile, semănând pe undeva cu instalaţia de brad la care nu te gândeşti tot restul anului, dar te bucuri când vezi că se mai aprinde. Personajul nostru, altfel enigmatic, devine brusc practic, funcţional – generează emoţii intense, naşte efluvii de bunătate, stoarce lacrimi ce cad pe bărbi false de moşi, împacă familii dezbinate prin reality show-uri.

Apoi, odată cu ultimele artificii din noaptea de Revelion, acest Iisus bucălat, acum proaspăt reîncărcat, aburit de respiraţia vitelor din ilustratele primite prin poştă, minunată strategie de marketing a Sărbătorilor, recipient al tuturor semnelor crucilor corect executate, subiect al colindelor, se efasează, se retrage din lume şi dispare cam până primăvara. E un fel de realitate inconsistentă ce aparţine lumii, dar, vorba Scripturii, nu prea se potriveşte chipului ei. De fapt, şi în Evanghelii face la fel, asta e un fel de marcă a lui – când apare, când dispare. La un moment dat, culmea!, dispare până şi din propriul său mormânt. Devine o absenţă localizată destul de vag, undeva dincolo de nori. Cu toate acestea, semnul lui nobiliar rămâne obsedanta cruce – acest scandal necesar pentru evrei şi incomod pentru alte neamuri. O necesitate teologică jenantă în procesul mântuirii, care azi, într-o lume emancipată, trebuie trecută iute cu vederea.

Aşadar, de Paşti, Iisus reapare pe firmamentul conştiinţelor cetăţenilor sau, cu alte cuvinte, re-învie. În Ardeal, li se arată mai întâi fraţilor credincioşi maghiari şi celor catolici. Unii chiar organizează procesiuni de purtare a crucii, se mimează răstigniri din acelea cu sutaşi romani cu mături roşii în cap şi tot tacâmul. La români, după noaptea chemării spre a lua lumină urmează nenumărate mese festive. Sfârşitul postului e sinonim cu dezlegarea la colici biliare şi la o veselie nestăpânită. Bărbaţii din Ardeal, în costume sobre, umblă la udat fetele şi se întorc acasă dezlegaţi la cravată şi cam băuţi. Pe mese, pe lângă miei, drob, vin şi cozonaci, feluriţi iepuri ţanţoşi se amestecă la grămadă cu ouă roşii şi ouă kinder cu surprize. Pe micile ecrane, crăciuniţele semi-nude fac acum loc iepuraşelor playboy. În fine, totul se termină cu bine, a treia zi, după Scripturi. Şi Iisus dispare iar din decor, de data asta pentru o bucată mai lungă de vreme, până într-o dimineaţă ceţoasă de noiembrie, când angajaţii de la supermarketuri primesc ordin să umple iar rafturile cu globuri.

Cum ziceam, m-am hotărât într-o bună zi să-l caut pe adevăratul Iisus. L-am găsit pe te miri unde. L-am şi pierdut de o grămadă de ori, doar ca să-l găsesc iar, ca pe un buletin ce nu stă defel locului în portmoneu. Chiar şi când crezi că l-ai pierdut pentru totdeauna sună un binevoitor la uşă să ţi-l aducă. Te mai şi uiţi la poză să vezi dacă eşti tu. Ca să-l găsesc azi pe acest Iisus rătăcitor am citit o seamă de cărţi, am făcut grămadă de fotografii, majoritatea proaste, am îngenuncheat pe la miezonoptici în toiul iernii la o mănăstire, am reconstruit şi fotografiat pe scena unui teatru Cina cea de taină după Leonardo da Vinci cu vagabonzii de la un azil de noapte în rol de apostoli şi cu un Iisus de împrumut, fost proprietar de cârciumă. A fost o cină pe cinste, cu pui fripţi, struguri, pâine şi vin.

Ca să-l găsesc şi mai bine, am cutreierat o bună bucată de lume, am dat de el prin aeroporturi, gări, agăţat de oglinzi retrovizoare în maşinile de ocazie care m-au purtat aiurea prin deşerturi în Asia sau câmpuri de trestie de zahăr în Caraibe. L-am văzut cu coada ochiului în Las Vegas, când tocmai se crăpa de ziuă, atârnând mare şi greu la gâtul unei prostituate ce mergea agale, pe tocurile ei înalte, spre casă. Ba chiar am dat nas în nas cu el şi în cel mai paradoxal loc cu putinţă – la baza unei pârtii de schi pe care coboram vijelios, undeva în Tirol.

Am constatat că Iisus e un personaj maleabil, un fel de ceară moale pe care se imprimă volutele amprentelor de pe degetele ce o frământă apăsat. Fiecare epocă şi cultură îl modelează şi îl transformă în funcţie de necesităţile ei istorice. Pentru martirii aruncaţi la fiare din vremea lui Nero, Iisus e izbăvirea, limanul. Apoi, toga de mătase a lui Cezar se aliază cu pelerina de hermină papală pentru a crea imperii în numele unui altfel de Iisus – unul cu tendinţe imperialiste. Pe vremea cruciadelor devine un cavaler templier neînfricat care trece păgâni prin ascuţişul sabiei. Pe timpul ciumei medievale devine prilej de dispute teologice (preţ de vreo trei sute de ani), doar ca puţină otravă de şobolani să pună capăt speculaţiilor fără rost. Prin secolul al nouăsprezecelea se înmoaie şi devine un vizionar romantic lipsit de orice note discordante care i-ar putea deranja pe gentilomii rafinaţi, în speţă francezi. În varianta lui americană, la Woodstock, se bălăceşte puţin în noroi devenind un hipiot cu flori în păr, iar în munţii Sierra Maestra din sudul Cubei se transformă într-un revoluţionar cu barbă, coleg de hăţişuri cu Che Guevara.

Mai nou, pentru contemporani, Iisus devine şi mai flexibil: în scaunul dentistului e cel mai bun anestezic, în ziua de examen e formula uitată, la spital e rezultatul negativ al biopsiei, iar pe stadion e golul victoriei. Epoca aceasta gadgetizată şi virtualizată are parte de un Iisus discret, fosilizat, reprodus în miriade de forme şi culori şi care, cu cât este vehiculat mai mult, cu atât devine mai străin, mai depersonalizat. Scandalul crucii se disipează pe taraba de vechituri printre alte obiecte inutile sau devine o simplă bijuterie ca toate celelalte, fără identitate, fără semnificaţie, numai bună de aninat de lobul urechii. Multiplicarea imaginii sale în forme cât mai variate conduce la neutralizarea adevărului incomod al patimilor. Reproducerea lui Iisus ad infinitum are menirea sfântă de a induce uitarea pe vecie de agonia din ceasul al treilea.

Majoritatea celor care îl caută pe adevăratul Iisus ratează mereu întâlnirea, la mustaţă, se întorc de unde au plecat şi refac ciclic drumul – un pelerinaj cam absurd al credinţei într-o ţară fără frontiere ce se descoperă treptat ca fiind nu un simplu teritoriu, ci o Persoană. Mi-am dat seama cu timpul că există totuşi un mare pericol cu acest Iisus – de cum începi să-l cauţi, constaţi că te-a găsit el mai întâi. Şi atunci, de-abia dacă mai scapi de el. Se ţine mereu scai. A păţit-o şi un tip, Pavel, undeva pe drumul Damascului, alături de mulţi alţi căutători găsiţi...

Voicu Bojan (Esquire Romania, aprilie 2009)

Finalul căzut la editare:

Însă, cel mai mult îmi place de cei doi ucenici îmbufnaţi aflaţi pe un alt drum - cel ce ducea spre Emaus. Se dăruiseră trup şi suflet mişcării acestui autoproclamat Mesia, convinşi fiind că el avea să elibereze lumea de rău şi pe Israel de romani. Crezuseră că iau parte la o aventură fără egal, care avea să dea vieţii lor un sens luminos, dar totul s-a terminat prost, cu o trădare venită chiar din mijlocul ucenicilor şi cu o umilitoare moarte pe cruce. Poveştii îi pusese capac tripla juruinţă a lui Petru, care, bun de gură cum îl ştiau toţi, le-a convins până şi pe slujnice că nu avusese niciodată nimic de-a face cu el.

Şi cum mergeau ei aşa, li s-a alăturat pe cale un străin, care, spre deosebire de pelerinii vorbăreţi dimprejurul cetăţii Ierusalimului, ştia de minune să asculte. Povestesc aşadar cu el, îşi mărturisesc frustrările, apoi se miră cât de bine le tălmăceşte istoria lumii încă de la facerea ei. Dar, cu toate acestea, nu îl recunosc, decât după ce dispare în smoala nopţii. Orbirea aceasta temporară este şi ea un semn distinctiv al căutătorilor găsiţi.

Căutarea continuă. O căutare ce nu are nici un sens dacă nu are tot sensul de pe lume.

V.B.

Tuesday, April 07, 2009

Proiectul Iisus

Proiectul Iisus, proiectul foto al lui Voicu Bojan, a cărei descriere e în postul anterior după cum autorul însuși m-a înzestrat să o aplic pe blog e un proiect care merită atenția nu numai a unei reviste de genul Esquire. Asta pentru că Iisus...de fapt cine e Iisus? ce e Iisus?
Iisus a devenit un mit pentru foarte mulți oameni, o monedă în buzunarul de la blugi, o vorbă cu nimic mai importantă ca un kil de cartofi, de exemplu.
Da, Iisus a devenit o bagatelă, idee de bancuri, idee de pus în ramă pentru a promova un produs. Dincolo de toate aceste lucruri, Iisus rămâne ceea ce a spus că este, Calea, Adevărul și Viața, Lumina Lumii, Pîinea Vieții, Ușa care duce în cer.

Iată o parte a Proiectului Iisus, proiectul lui Voicu.







Ce caută Iisus într-o revistă de lifestyle?

Dragi Prieteni,

În ultimul număr al revistei Esquire Romania (aprilie 2009), printre multe alte subiecte potrivite unei reviste de lifestyle pentru bărbaţi, cum ar fi: cafeaua espresso, barurile cu stil, starurile tv, noile modele de telefoane hi-tech, caii de curse şi costumele Armani şi-a făcut loc un articolaş cu totul neobişnuit intitulat Proiectul Iisus.

Curajul redactorilor (Anca şi Radu) de a publica o bucată dintr-un eseu fotografic la care lucrez de ceva vreme mă uimeşte în continuare.

În esenţă, articolul vorbeşte despre condiţia lui Iisus azi în lume: un Iisus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready-made-object rătăcit în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. Ce rost are azi să-l mai cauţi? Şi mai ales, ce păţeşti dacă începi să-l cauţi?

Închei invitându-vă să luaţi revista Esquire. Ea conţine, la pagina 94, cadoul meu pentru fiecare dintre voi, de Înviere. În final, o serie de dacă:

1. Dacă nu aveţi chef să cumpăraţi revista, scrieţi-mi şi vă trimit articolul întreg, needitat de redacţie.
2. Dacă doriţi să-l trimiteţi mai departe cuiva care încă mai citeşte, vă rog să vă luaţi libertatea de a o face.
3. Dacă cineva îl doreşte tradus în engleză, să-mi spună şi îl trimit cu drag.
4. Dacă aveţi un comentariu cu privire la acest eseu, fie el pozitiv ori negativ, vă rog să i-l trimiteţi Ancăi, redactor sef adjunct, pe adresa Anca Ciuciulin [anca.ciuciulin@sanomahearst.ro].
5. Dacă v-am inoportunat cu acest mesaj, o să mă iertaţi voi cumva.

Cu drag, Voicu Bojan

Monday, April 06, 2009

Toma Necredinciosul

Nu cred în cărțile cu titluri de genul "7 pași pentru a deveni bărbatul perfect” sau ”Trepte către o afacere de succes” sau ”10 minute în fiecare zi de autocontrol”. Nu cred în cărțile astea. Asta înseamnă că nu le citesc, nu le recomand și nu prea am încredere în oamenii care pun mare preț pe ele.
Nu cred în trăirea etapizată a vieții, în conștiința pașilor, pentru că cei ce au conștiința pasului ajung să se creadă superiorii vieții și eu nu vreau să cred asta.

De ce nu sunt bune cărțile astea?
Pentru că sunt scrise nu de oameni atenți la detalii ci atenți la definiții, atenți în primul rînd la formă și nu la fond. Oameni care în final ajung să spună ”eu am descoperit asta” sau ”eu am spus asta” și am prea puțin timp în viață ca să îmi pierd vremea citind cărți cu sfaturi scrise de oameni egoiști. Egoismul nu a fost niciodată un lucru pe care să vreau să îl învăț din cărți.
Sunt scrise pentru același tip de oameni. Oameni care strecoară cămila prin urechile acului și se împiedică de un tufiș, atenți în viață la formă, la stabilirea foarte clară a limitelor pentru ca să piardă vremea filosofînd pe tema limitelor în loc să își bușească genunchii depășindu-le.

De ce sunt bune cărțile astea?
Pentru că dovedesc prin existența lor capacitatea omului de a coborî la un nivel la care nu a fost creat să coboare. Dumnezeu nu le-a dat lui Adam și Eva o grădină a Edenului, o tonă de animale și o carte pe care scria ”Cele cinci cuvinte pe care trebuie să vi le spuneți în fiecare dimineață: Spală-te pe dinți.” ci le-a dat un Eden, o gașcă de animale și copaci și le-a zis ”Crește-ți, făceți-vă mari, descoperiți, cădeți din copac, prăjiți un pui. Trăiți!”
Cam asta e diferența între cărțile cu sfaturi, pași, nivele, trepte și viața adevărată. E vorba de a coborî la un nivel pentru care nici Adam, așa analfabet cum a fost el, nu a fost făcut să îl atingă.

Zecemiidemiișimii

Oamenilor le ia mult timp să se cunoască pe ei înșiși. O viața întreagă nu le ajunge unora dintre noi să se cunoască, să reușească să își cuprindă eul de la un capăt la altul. Sufletele noastre, identitatea noastră interioară, imaginea absolutului pe care o purtăm nu sunt/nu e doar o scînteie. E mult mai mult decît pot eu să scriu. Și asta pentru că eu nu mă cunosc pe mine.
Se spune că oamenii influențează în cursul unei vieți normale pe Pămînt alți 10.000 de oameni. Nu doar să îi cunoască ci și să îi influențeze, să își lase amprenta asupra lor. Un cuvînt spus să se transmită de la orice om către alți 10.000. Asta înseamnă că la sfîrșitul vieții mele, eu ajung să nu mai fiu eu. Sunt eu + 10.000 de alte euri.
Zecemiiunu oameni într-un singur trup, într-o singură personalitate. Și dacă eu și cei zece mii din mine influențăm alți zece mii atunci cine pe cine mai influențează? Și cîți peste cîți influențează? Cîți oameni trăiesc de fapt în mine?

FESTIVALUL NATIONAL DE ARTE PENTRU LICEENI FLORIAN PITTIS



Luni , 6 aprilie , se va da startul celei de a IIa editii a Festivalului de Arta "Florian Pittis" .

Consiliul Elevilor Colegiul National „Gheorghe Lazar” in parteneriat cu Teatrul Lucia Sturdza Bulandra, va invita la a doua editie a Festivalului national de arte pentru liceeni „FLORIAN PITTIS”, un concurs dedicat exclusiv trupelor de liceeni care iubesc teatrul si muzica.

In cadrul festivalului s-au inscris mai bine de 15 trupe de teatru / muzica din liceele din tara, iar in urma unei selectii, in concurs au ramas cele mai bune spectacole / piese.

Finala festivalului va avea loc in urmatoarele zile:

6 aprilie – muzica;

7 aprilie - teatru , incepand cu orele 19:00.

In cadrul sectiunii muzica ( luni, 6 aprilie) va avea loc lansarea albumului “Ducu Bertzi & Florian Pittis in concert”. In data de 8 aprilie , ora 19:00 va avea loc gala si festivitatea de premiere. In cadrul acesteia, artisti precum Nicu Alifantis, Mircea Baniciu, Florin Chilian, Ducu Bertzi vor sustine un recital in memoria lui Florian Pittis.

Juriul, ce va evalua prestatiile concurentilor este format din: Anda Pittis – Presedintele Juriului; Mihai Constantin – actor al Teatrului Lucia Sturdza Bulandra ; Irina Petrescu – actrita a Teatrului Lucia Sturdza Bulandra; Ducu Bertzi – interpret si compozitor; Virgil Iantu; Victor Ioan Nicolae – director al Colegiului National “Gheorghe Lazar”.

Vor concura spectacole / piese realizate de tineri si vor fi premiate cele mai bune reprezentatii. Premiile sunt in produse din partea sponsorilor, avand o valoare de aproximativ 3000 de ron.

Cele mai importante obiective ale acestui festival sunt: aducerea unui omagiu lazaristului Florian Pittis si incurajarea, sprijinirea tinerilor care doresc o cariera in domeniul scenei.

Festivalul va fi transmis live de catre Radio3net pe site, ei fiind si principalii parteneri media.

Sunteti asteptati in fiecare seara, incepand cu luni, 6 aprilie 2009, de la ora 19, la sala Izvor a Teatrului Bulandra!

Sursa

Low Cost Student Life

În Romînia taxele sunt nebune. Nu suntem cine știe ce paradis fiscal și asta o suportăm cu toții, pensionarii, angajații, studenții. Alianța Organizațiilor Studentești au făcut public un raport care dezvăluie taxele pe care studenții trebuie să le achite pentru unele servicii care prin lege sunt gratuite, ca de exemplu eliberarea suplimentului de diplomă. Asta ca să se obișnuiască oamenii ăia care sunt facultatea că viața de student trebuie să fie cît mai low-cost posibil.
Mai multe detalii aici.

Acum îl înțeleg pe Pană, un prieten din copilărie, care a plecat să facă a doua facultate în Copenhaga.

Saturday, April 04, 2009

Garsoniera

Puțină vreme mai e de așteptat și ne punem haine noi, poezii mișto, poze faine, cuvinte amestecate bine, povești de vară, de prietenie, de drumuri, de dragoste, muzică perfectă pentru o ambianță așa ca într-o garsonieră mișto unde stau prieteni buni. Ăsta e și motivul pentru care iau eu o mică pauză. De fapt și pentru că nu mai stau în casă ci mă plimb pe la NexT sau prin parcuri după albine și alte chestii deschise la culoare.
Puțin și ne mutăm în garsoniera aia nouă:)

Friday, April 03, 2009

O dimineață


Dimineaţa pătrunde încet, ca un ţigan ieşit la furat de pepeni pe tarlaua altuia, pe geam, printre jaluzele strînse bine de gîtul luminii. Strîngeţi lumina de gît pînă cînd ochii nu i se mai mişcă în cap scrie cu cerneală de vise pe rama geamului. Ar vrea să danseze lumina dar nu poate, se scurge încet pe după birou, pe lîngă şosetele trîntite la marginea patului, în mijlocul camerei şi se lipeşte de perete. În mod normal, eu ar trebui să fiu lipit de perete. Dar acum e lumina aici, galbenă ca o mămăligă, moale ca un prosop pe marginea căzii. Pe piept am o urmă roşie, semn al unei uşi închise fie prea devreme aseară fie a unei inimii mult prea grăbite care stă de ceva vreme printre coaste. Aşadar, lumina a pus stăpînire pe pantalonii de sub pat, pe boxele de pe masă, a pus stăpînire pe ceasul Wrangler şi i-a oprit inima la 5.32.2.2.2..2...2...2...2..

Motomarțienii


Să vă explic cum stă treaba cu postul ăsta. Eu am avut televizor de mic, chiar de dinainte de revoluție, apoi după revoluție, în 91 am avut primul televizor Freedom color. Ai mei lucrau pînă la ora 3 jumate iar asta însemna desene animate de pe unde prindeam, cînd aveam eu chef. Cele mai frumoase desene animate pe care le-am trăit în copilărie au fost Biker Mice from Mars, traduse la noi ca Motomarțienii.
Am scris asta pentru că tocmai m-am apucat să îmi dau jos, bine deja am reușit, prima serie. Așa, de dragul vremurilor de odinioară.

Intro
Pe Motomarțieni i-a creat un tip deștept, Rick Ungar în `93 și i-a dus pe șoareci mult și bine trei sezoane. Era vorba despre trei șoareci motocicliști, Throttle, Modo și Vinnie care au scăpat într-o navă spațială de pe planeta lor mamă, Marte înainte ca aceasta să fie distrusă de plutarkieni. Au eșuat cu nava în Chicago unde au dat de o tipă frumoasă, Charlene "Charley" Davidson. Ce descoperă ei e că plutarkienii au ajuns și pe Pămînt și exploatează resursele naturale. Plutarkienii sunt nașpa, sunt grași, scîrboși, fac spume cînd vorbesc, grohăie, mănîncă viermi iar Limburger, șeful plutarkienilor de pe Pămînt e cel mai scîrbos și prost dintre toți. Da, adăugăm că sunt și proști. Limburger vrea să fure toate resursele Pămîntului și să le trimită pe Plutark, planeta mamă pentru că Plutarkienii și-au consumat toate resursele. De aia au ajuns pe Marte și au exterminat-o și acum pe Pămînt. Ce se întâmplă în aproape fiecare episod e că motomarțienii îi distrug și planul lui evil și clădirea lui big&shinny.

OCS - Să nu aștepți nimic(Dansăm legați la ochi)

Videoclipul nu e nimic. În stilul trupelor romînești care se vor cu personalitate, psihedelic ca tot ce e OCS. Soundul, în schimb, e supersound.

Wednesday, April 01, 2009

Un ceai

Am descoperit în seara asta, obosit, plăcerea preparării unui ceai. Unui ceai bun zic eu, un ceai maiestuos spun ai mei de prin casă. Am descoperit plăcerea Universului cînd frămînta lumea în El în timp ce priveam bulele de oxigen alergînd repede în susul ceainicului și apoi emoția acelei îndeletniciri prin care ceaiul fierbinte și puternic ca un pumnal se împrăștie și pune stăpînire pe cană. Ceaiul ar putea foarte bine să fie jar stins, cenușă, dar e o cenușă pe care dacă o arunci în aer, cînd întâlnește lumina solară se prostește ca un curcubeu al cărui cap și coadă nu le găsești niciodată.
Înțeleg, acum cînd mă simt înnobilat de prepararea unui ceai de ce chinezi erau niște aristocrați în suflet și de ce era ceaiul băutura supremă. Pesemne că zeii europeni încă beau apa aia care se numea ambrozie.

Una deșteaptă de pe Roua Vieții

Nu poți duce oamenii unde nu ai ajuns niciodată

Look for the woman



as i do lately.

1 Aprilie

Cel mai potrivit fundal sonor pentru păcălelile de 1 aprilie
e melodia Și ce dacă de la Sarmalele Reci.
Și că tot veni vorba de așa ceva, ne vedem aici, da?