Poezie: Viu

Eram atât de viu
că nu mă mai ţineau
nici cataligele şi nici pereţii-n loc.
Fugeau speriaţi din calea mea,
ieşeam pe bulevarde şi-ncepeam să joc.

Creşteam cât alţii într-un an
eu la un prânz
şi dacă vreodată îmi ieşeai în cale
când îmi intra nisip în ochi
fugeai şi nu ştiai ce eşti,
în fuga ta,ori bivol ori un mânz.

Stăteau în jurul meu, de drag, băieţii
şi când căscam înţepeneau şi ei şi tot norodul.
În gura mea cât ochiul de ciclop
intrau de'odată şi cetatea şi aeroportul.

Dormeam şi nimeni lângă nu o mai făcea
că-mi tremurau cu visele, şi oasele şi totul.
Visam la fericire şi spiriduşi de miere,
visam să vă vorbesc şi să vă scutur portul.

La cap aveam urechi
de parcă erau tufe de laur
şi cu mesteacănul mă confundai pe drum
cu pielea albă şi întinsă ca de prunc.


Eram atât de viu
că nu-ncăpeam în vreme
şi-mi aruncam privirile `nainte şi `napoi.
Eu nu mă vedeam nicăieri dar vă vedeam pe voi