Poezia migratoare

Gata. Inethos a murit. Chaos And Smiles nu mai e. Aici. S-a mutat, a plecat. Ca micul prinț în căutare de planete cu oi. Adică a plecat de pe blogspot.com pe .ro. Pe inethos.ro.
Acolo vă aștept de acum să spargem strugurii în teasc. Tot tineri, tot plimbăreți și tot poeți din întâmplare. Pînă cînd întâmplarea va deveni pantof și pantoful animal de neon.

Începând de azi ne redirecționăm automat. Ce a fost vechi rămîne aici, mărturie că nu doar popoarele au fost migratoare ci și poezia cu lumea ei cu tot. La un moment dat, blogul ăsta va deveni o carte. Să nu uitați să schimbați linkul în blogroll și să nu uitați să mai treceți pe la mine. Ce dacă nu mai stau cu chirie?

De ce iubim fotografia?

Un eveniment prea bun și important ca să îl pot înțelege total.

Galeria Karousel din București organizează pe 26 aprilie un seminar interactiv de fotografie. Ce înseamnă asta?
Înseamnă că Voicu Bojan va veni la București și va vorbi, va da exemple, va învăța participanții la seminarul ăsta despre fotografie. Tema este "De ce iubim fotografia?" iar participanții sunt rugați să aducă alături de răbdare și de dorința de a învăța și 5 fotografii.
Înscrierea la Atelierul de Fotografie se face pe e-mail la adresa karousel.gallery@karousel.ro. În rest las afișul de mai jos să vorbească.

O poveste cu pirați

Tatăl meu a fost mereu un om al apelor. S-a născut pe o plajă verde de alge, într-o colibă la lumina și căldura lemnelor de sub ceaunul în care fierbea o ciorbă de pește. Mamaia l-a născut, l-a spălat, ia dat țâță și apoi l-a pus să doarmă cu fața la foc, să îi fie cald. Din cauza asta, acum la 53 de ani tatăl meu are fața roșie, ochii plini de flăcări, limba ca a unui pește de apă sărată și doarme mereu cu fața spre Brațul Sfîntu` Gheorghe. E un fel de pelerinaj sufletesc nocturn.
Când era mic mânca cu mâna stângă peștele din ceaun și cu mâna dreaptă își întindea pe față funingine de pe fundul ceaunului ca să își atace surorile și frații ca un pirat încins la brîu cu spatele cămășii rupte a bunicului.

Când mama m-a făcut pe mine era vară și singura zi din an când porturile au fost închise. Orizontul se făcuse negru, bărcile se izbeau una în alta pe malurile Deltei și oamenii de acolo făceau slujbă pe malul mării ca să se potolească furtuna. La un moment dat, un puști a zis că vin pirații pe mare și cînd lumea cu tot cu popă, plini de spaimă s-au uitat pe mare au văzut că cerul negru coborîse în marea neagră și negrul acela ca fundul unui ceaun se apropia de ei. Porturile se închiseseră. Oamenii se închiseseră, popa se închina. Vântul urla ca mii de pirații. Mama m-a născut, asistenta m-a spălat, mama mi-a dat țîță apoi m-a pus în brațele tatălui meu. El m-a sărutat pe frunte și am simțit gust de pește de apă sărată. Ar fi vrut să mă așeze cu fața spre Brațul Sfîntu` Gheorghe dar nu a mai găsit orizontul ăla pentru că vîntul ridica praful în aer.A doua zi dimineață porturile s-au deschis. La știri ziceau că oamenii crezuseră că au venit pirații dar de fapt în cer cineva făcea o ciorbă de pește și cădea funingine de pe fundul ceaunului. De atunci, singura dată cînd tata se mai dă cu funingine pe față e de ziua lui, cînd chiar dacă nimic nu se întâmplă, un pirat tot trebuie să ne apere de pirați.

[Astăzi este ziua tatălui meu]

All Star

Poezie: Viu

Eram atât de viu
că nu mă mai ţineau
nici cataligele şi nici pereţii-n loc.
Fugeau speriaţi din calea mea,
ieşeam pe bulevarde şi-ncepeam să joc.

Creşteam cât alţii într-un an
eu la un prânz
şi dacă vreodată îmi ieşeai în cale
când îmi intra nisip în ochi
fugeai şi nu ştiai ce eşti,
în fuga ta,ori bivol ori un mânz.

Stăteau în jurul meu, de drag, băieţii
şi când căscam înţepeneau şi ei şi tot norodul.
În gura mea cât ochiul de ciclop
intrau de'odată şi cetatea şi aeroportul.

Dormeam şi nimeni lângă nu o mai făcea
că-mi tremurau cu visele, şi oasele şi totul.
Visam la fericire şi spiriduşi de miere,
visam să vă vorbesc şi să vă scutur portul.

La cap aveam urechi
de parcă erau tufe de laur
şi cu mesteacănul mă confundai pe drum
cu pielea albă şi întinsă ca de prunc.


Eram atât de viu
că nu-ncăpeam în vreme
şi-mi aruncam privirile `nainte şi `napoi.
Eu nu mă vedeam nicăieri dar vă vedeam pe voi

Evoluția imaginației

Citind Bulgakov, o carte de care m-am apucat vara trecută și apoi am lăsat-o, Maestrul și Margareta, îmi dau seama că oamenii au aceeași imaginație indiferent de timpul istoric în care au trăit. Uneori, în timp ce citesc și mă întreb unde mă duce paragraful respectiv, am cîte un deja-vu cu vise. Dap, cu visele mele.
Imaginația nu evoluează. Pentru că întotdeauna s-au scris cărți geniale, pe care este absolut imposibil să le clasifici ca fiind una mai bună ca cealaltă. Fiecare eră literară a avut modul ei de a trata temele vieții.
Expresia imaginației a rezolvat întotdeauna probleme, a furnizat răspunsuri sau provocări, a reușit să provoace intelectul. În timp, forma ei s-a adaptat, nu fondul.

Două mîțe

see more Lolcats and funny pictures


see more Lolcats and funny pictures

Prostia omenească. Episodul MLM

Am nimerit, promit, am nimerit în seara asta la o prezentare de MLM. Spun că am nimerit pentru că am ajuns acolo la invitaţia unui client care îmi promitea "o simplă întîlnire de afaceri" şi pe care l-am crezut. Pentru că întîlnirea avea loc seara pe la 8 am mers îmbrăcat casual în adidaşi, blugi şi o cămaşă scoasă din pantaloni. Din capul locului mi-a părut ceva suspect pentru că mi-a zis că ne vedem la liceul Şincai la sala lor de consiliu. Eu nu am încredere în conferinţele, simpozioanele, întâlnirile care nu îşi permit să închirieze o sală ca lumea şi apelează la licee pentru că sunt cheap. Chestiile astea low-cost care îşi preiau titluri de mari evenimente de afaceri sunt foarte suspecte. Nevermind, merg la întâlnirea respectivă. Încrederea în client, lucruri mici care fac afacerea mare.
Costume, zîmbete, eu cu rucsacul mă simt prost. Mă pun pe scaun, socializez în stînga şi în dreapta şi tac. Scot telefonul, dau pe twitter şi ascult. O oră, o oră jumătate. Rîd, rîd mult. Prostie multă. Am ştiut cînd am intrat şi am văzut titluri de cărţi de genul "Femeia bogată" că am nimerit fie la o prezentare Amway fie Forever Living Products. Era Amway.
Pe scurt zic aşa. Se foloseşte foarte multă manipulare emoţională în prezentările astea. Oamenii care au succes în afacerea asta sunt prezentaţi în maşini de lux şi cu palate. În pauză se pun imagini cu locurile unde merg cei care cîştigă premiile bonus. Se folosesc ca denumiri pentru nivele termene gen "smarald, rubin, diamant". Se dă premiu de 200.000 de Euro pentru anumite performanţe pe durata a patru ani. Iar apoi se spune "nu eşti obligat să iei banii ăştia. Poţi să faci ce vrei". Multă manipulare emoţională. Foarte multă.
Nu am auzit cuvîntul muncă, totul este prezentat mirific şi simplu. Te trezeşti la orice oră vrei, faci afaceri. Singura dată cînd am auzit cuvîntul muncă a fost în fraza "Să nu îi spunem muncă, să îi spunem trecere la acţiune." Cum să vrei 200.000 de euro fără să munceşti? Senzaţia pe care o ai este că totul e la degetul tău mic şi dacă ai tu chef să faci aşa ceva o poţi face la un nivel profesionist. Nu se spune că pentru primul nivel trebuie să vinzi produsele lor de 1000 de lei pe lună timp de cel puţin 6 luni. Păi cîtă pastă de dinţi să vînd?
Nu ştiu cît de bine merge MLM în zilele astea, sincer credeam că a dispărut, că singurele companii cu o astfel de strategie care au rămas sunt Avon şi Oriflame dar se pare că nu. Eu am ajuns acolo din greşeală, dar mai erau 100 de oameni. Toţi oare au fost fentaţi să vină?
Se folosesc, tot ca manipulare cuvinte mari "strategie de vînzări, plan de afaceri, celulă de business, independenţă financiară(m-am săturat de cuvîntul ăsta deja) afacere proprie". Ce afacere proprie? Să vînd săpun la vecini? Cei care vin în faţă şi îşi prezintă "afacerile de succes" spun ce făceau înainte să se apuce de Amway, doctori veterinari, jurişti, economişti, avocaţi, ingineri, profesori universitari tocmai ca să dea bine, să vadă proştii că nişte intelectuali s-au apucat de aşa ceva şi le-a ieşit. Doamne, cîtă prostie pe metru pătrat!
Eu cred că prezentările astea sunt pentru oameni indecişi, uşor de influenţat, oameni care oricum nu fac o para chioară la locurile lor actuale de muncă şi pe care îi poţi vrăji cu o excursie gratuită în Antalya pe an, oameni care nu au ca valoare de bază conceptul de muncă pentru bani, oameni care pot fi hrăniţi uşor cu iluzii.
A trăi cu impresia că eşti independent financiar nu înseamnă că eşti independent financiar.

P.S. La un moment dat cei care erau pentru prima dată în sală au fost rugaţi să se ridice în picioare. Marius a izbucnit în rîs şi nu s-a mai oprit pînă la final. În maşină mi-a spus că merită să dai 5 lei la ăştia şi să rîzi o seară întreagă decît să dai 50 de lei la teatru şi să ai şanse să nu îţi placă piesa. Overall, am rîs amîndoi tot timpul.

Cea mai bună zi

Nu îmi e rușine să pun muzică pe blog, video după video, mp3 după mp3. Pentru că ascult muzică bună, iar unele din melodiile pe care le știu eu nu le știu toți cei care citesc blogul ăsta pur, sincer, alb ca zăpada din Islanda.
Așadar, vă prezint, așa cum mi-a fost și mie prezentat,
noul videoclip Șuie Paparude - Cea mai bună zi.

Ce aduce nou piesa asta? Păi, o clară schimbare de stil,
o persoană în minus în Şuie, o moacă în plus tot în Şuie, o tipă care are tatuaje mîneci (prima pe care o văd) şi care îmi aminteşte de o discuţie pe care am avut-o noi pe blog despre tatuaje.


Suie Paparude - Cea mai buna zi from freshgoodminimal on Vimeo.

Teatrul imposibil

Teatrul în vremea preistorică era precum transmisia mesajelor în timpul Războiului Rece. Greu de reprodus, greu de interpretat, lipsit de instrumente potrivite, tragic nu prin abordare ci prin existenţa sa. Inexistent, în definitiv.
Erau doar un grup de oameni, indiferenţi de clasa de homo _________s în care urmau să fie încadraţi care încercau să facă forme din focul la care se cocea, fierbea, iubea, încălzea. Se ţineau de mîini şi aşteptau focul să vorbească în locul lor.
Focul nu e gură, nu ştiau bieţii actori acoperiţi cu blana de lup, pentru că nici scena nu e gură.
Cînd au fost descoperite primele oase ale actorilor, într-un sit arheologic de sub teatrul imposibil ebraic s-a observat că oaselor le crescuseră în capete nişte forme încă nedefinite, o combinaţie nu prea plăcută la privit dintre flăcări şi guri, dinţi şi jar.

Proiectul Iisus. Complet

Un Iisus al contextelor: al religiosului, al mundanului, al derizoriului. Un ready made object exhibat în piaţa de vechituri. Un construct după chipul şi asemănarea noastră. Un bun comun tot mai golit de sens. La ce bun să-l mai cauţi?


Totul a început în ziua în care un bărbat necunoscut, purtând o bască pe cap şi o jachetă maro de fâş cu mânecile cam scurte şi-a făcut o cruce în faţa sinagogii de pe strada Horea din Cluj. Chiar aşa – a ridicat privirea spre cele două turle de tablă gri, murdare şi incerte aidoma cerului sătul de iarna prea lungă. Ţintea cu ochii undeva în sus, căutând parcă spre şarpele de aramă înălţat de Moise în pustie. Şi-a dat jos basca încet, cu mâna stângă, scoţând la iveală un păr rar, lipit perfect de cap, apoi cu dreapta a tras o cruce ca la manualul de religie, mare şi solemnă. Şi a plecat. Cu basca-n mână.

Sau poate a început în ziua în care m-am trezit cu un email de la Jesus. Era vorba de cineva care, bănuiesc, doar semna Jesus şi care, de fapt, încerca să-mi vândă ceva . La superofertă, normal. Mesajul a sfârşit în junk mail, după o clipă de ezitare în care m-am gândit: dar dacă o fi adevăratul Iisus? A doua venire a lui Mesia, cea despre care vorbeşte Scriptura, de ce n-ar putea avea loc pe internet? Discret, printr-un mesaj pe email trimis aleşilor. Doar se spune că nimeni nu ştie nici ceasul acela, nici forma venirii. Am respins iute ideea, care s-a dus uşurel pe apa Sâmbetei odată cu o duşcă mare de cafea cu lapte şi puţină miere.

Ori o fi pornit totul chiar în dimineaţa când un martor al lui Iehova mi-a pus în mână, la pachet cu un zâmbet tâmp, revista Treziţi-vă!, având pe copertă un Iisus straniu atârnând nu de o cruce, ci legat strâns cu o frânghie, având braţele întinse în sus, prinse de un lemn vertical. Avea o figură de actor american şi dramatismul scenei părea curată butaforie de Hollywood – un Charlton Heston capturat de indieni, cu scalpul încă la purtător, privind vag încrezător în viitor. În fundal, nişte nori de furtună, deloc optimişti. Deşi eram cam inert, sub efectul copertei Treziţi-vă! m-am trezit brusc şi am grăbit pasul.

Adevărul e că nici nu mai ştiu bine ziua când am decis că trebuie să-l caut pe adevăratul Iisus, acest personaj străin şi totuşi familiar de care ne lovim mereu pe la răspântii de drum, pe care îl zărim cu coada ochiului ici colo: în vitrinele magazinelor de suveniruri, la ţară, prin biserici şi cimitire, agăţat de lănţişorul aurit al unei fete, ce doarme legănat în tren. Sau reactivat de gesturile unor pasageri din autobuz care îşi fac cruce, ca la comandă, tocmai când şoferul bagă în a treia, în dreptul catedralei. Mă întreb pe unde o fi azi de găsit acest Iisus rătăcit printre noi? Un ready-made object, cu o faţă construită după chipul şi înfăţişarea noastră, mai mereu răstignit, deşi la fiecare Paşti ni se aminteşte că femeile au găsit mormântul gol. Poate fi azi amestecat undeva prin mulţime, la bătaia anuală pe apa sfinţită de la gerul Bobotezei? Sau pe unde o fi când are loc o mega-evanghelizare pe un stadion şi un pastor american cu dinţi perfecţi tună ceva despre sfârşitul lumii? Sau când moaştele Sfintei X sunt plimbate de colo-colo cu limuzina printr-un cartier de blocuri? Sau la deschiderea de an şcolar când un sobor de preoţi bolboroseşte ceva de neînţeles în zumzet de elevi aşezaţi frumos în careu, dar care stau cu spatele, sporovăiesc de prin vacanţă şi îşi fac poze, doar ca să-şi prezinte unii altora ultimele modele de telefoane mobile?

Sau pe unde s-o fi ascunzând de fapt Iisus în luna decembrie – când devine strategia perfectă de marketing? În varianta lui păşunist-pastorală, e brusc reanimat pe toate planurile, semănând pe undeva cu instalaţia de brad la care nu te gândeşti tot restul anului, dar te bucuri când vezi că se mai aprinde. Personajul nostru, altfel enigmatic, devine brusc practic, funcţional – generează emoţii intense, naşte efluvii de bunătate, stoarce lacrimi ce cad pe bărbi false de moşi, împacă familii dezbinate prin reality show-uri.

Apoi, odată cu ultimele artificii din noaptea de Revelion, acest Iisus bucălat, acum proaspăt reîncărcat, aburit de respiraţia vitelor din ilustratele primite prin poştă, minunată strategie de marketing a Sărbătorilor, recipient al tuturor semnelor crucilor corect executate, subiect al colindelor, se efasează, se retrage din lume şi dispare cam până primăvara. E un fel de realitate inconsistentă ce aparţine lumii, dar, vorba Scripturii, nu prea se potriveşte chipului ei. De fapt, şi în Evanghelii face la fel, asta e un fel de marcă a lui – când apare, când dispare. La un moment dat, culmea!, dispare până şi din propriul său mormânt. Devine o absenţă localizată destul de vag, undeva dincolo de nori. Cu toate acestea, semnul lui nobiliar rămâne obsedanta cruce – acest scandal necesar pentru evrei şi incomod pentru alte neamuri. O necesitate teologică jenantă în procesul mântuirii, care azi, într-o lume emancipată, trebuie trecută iute cu vederea.

Aşadar, de Paşti, Iisus reapare pe firmamentul conştiinţelor cetăţenilor sau, cu alte cuvinte, re-învie. În Ardeal, li se arată mai întâi fraţilor credincioşi maghiari şi celor catolici. Unii chiar organizează procesiuni de purtare a crucii, se mimează răstigniri din acelea cu sutaşi romani cu mături roşii în cap şi tot tacâmul. La români, după noaptea chemării spre a lua lumină urmează nenumărate mese festive. Sfârşitul postului e sinonim cu dezlegarea la colici biliare şi la o veselie nestăpânită. Bărbaţii din Ardeal, în costume sobre, umblă la udat fetele şi se întorc acasă dezlegaţi la cravată şi cam băuţi. Pe mese, pe lângă miei, drob, vin şi cozonaci, feluriţi iepuri ţanţoşi se amestecă la grămadă cu ouă roşii şi ouă kinder cu surprize. Pe micile ecrane, crăciuniţele semi-nude fac acum loc iepuraşelor playboy. În fine, totul se termină cu bine, a treia zi, după Scripturi. Şi Iisus dispare iar din decor, de data asta pentru o bucată mai lungă de vreme, până într-o dimineaţă ceţoasă de noiembrie, când angajaţii de la supermarketuri primesc ordin să umple iar rafturile cu globuri.

Cum ziceam, m-am hotărât într-o bună zi să-l caut pe adevăratul Iisus. L-am găsit pe te miri unde. L-am şi pierdut de o grămadă de ori, doar ca să-l găsesc iar, ca pe un buletin ce nu stă defel locului în portmoneu. Chiar şi când crezi că l-ai pierdut pentru totdeauna sună un binevoitor la uşă să ţi-l aducă. Te mai şi uiţi la poză să vezi dacă eşti tu. Ca să-l găsesc azi pe acest Iisus rătăcitor am citit o seamă de cărţi, am făcut grămadă de fotografii, majoritatea proaste, am îngenuncheat pe la miezonoptici în toiul iernii la o mănăstire, am reconstruit şi fotografiat pe scena unui teatru Cina cea de taină după Leonardo da Vinci cu vagabonzii de la un azil de noapte în rol de apostoli şi cu un Iisus de împrumut, fost proprietar de cârciumă. A fost o cină pe cinste, cu pui fripţi, struguri, pâine şi vin.

Ca să-l găsesc şi mai bine, am cutreierat o bună bucată de lume, am dat de el prin aeroporturi, gări, agăţat de oglinzi retrovizoare în maşinile de ocazie care m-au purtat aiurea prin deşerturi în Asia sau câmpuri de trestie de zahăr în Caraibe. L-am văzut cu coada ochiului în Las Vegas, când tocmai se crăpa de ziuă, atârnând mare şi greu la gâtul unei prostituate ce mergea agale, pe tocurile ei înalte, spre casă. Ba chiar am dat nas în nas cu el şi în cel mai paradoxal loc cu putinţă – la baza unei pârtii de schi pe care coboram vijelios, undeva în Tirol.

Am constatat că Iisus e un personaj maleabil, un fel de ceară moale pe care se imprimă volutele amprentelor de pe degetele ce o frământă apăsat. Fiecare epocă şi cultură îl modelează şi îl transformă în funcţie de necesităţile ei istorice. Pentru martirii aruncaţi la fiare din vremea lui Nero, Iisus e izbăvirea, limanul. Apoi, toga de mătase a lui Cezar se aliază cu pelerina de hermină papală pentru a crea imperii în numele unui altfel de Iisus – unul cu tendinţe imperialiste. Pe vremea cruciadelor devine un cavaler templier neînfricat care trece păgâni prin ascuţişul sabiei. Pe timpul ciumei medievale devine prilej de dispute teologice (preţ de vreo trei sute de ani), doar ca puţină otravă de şobolani să pună capăt speculaţiilor fără rost. Prin secolul al nouăsprezecelea se înmoaie şi devine un vizionar romantic lipsit de orice note discordante care i-ar putea deranja pe gentilomii rafinaţi, în speţă francezi. În varianta lui americană, la Woodstock, se bălăceşte puţin în noroi devenind un hipiot cu flori în păr, iar în munţii Sierra Maestra din sudul Cubei se transformă într-un revoluţionar cu barbă, coleg de hăţişuri cu Che Guevara.

Mai nou, pentru contemporani, Iisus devine şi mai flexibil: în scaunul dentistului e cel mai bun anestezic, în ziua de examen e formula uitată, la spital e rezultatul negativ al biopsiei, iar pe stadion e golul victoriei. Epoca aceasta gadgetizată şi virtualizată are parte de un Iisus discret, fosilizat, reprodus în miriade de forme şi culori şi care, cu cât este vehiculat mai mult, cu atât devine mai străin, mai depersonalizat. Scandalul crucii se disipează pe taraba de vechituri printre alte obiecte inutile sau devine o simplă bijuterie ca toate celelalte, fără identitate, fără semnificaţie, numai bună de aninat de lobul urechii. Multiplicarea imaginii sale în forme cât mai variate conduce la neutralizarea adevărului incomod al patimilor. Reproducerea lui Iisus ad infinitum are menirea sfântă de a induce uitarea pe vecie de agonia din ceasul al treilea.

Majoritatea celor care îl caută pe adevăratul Iisus ratează mereu întâlnirea, la mustaţă, se întorc de unde au plecat şi refac ciclic drumul – un pelerinaj cam absurd al credinţei într-o ţară fără frontiere ce se descoperă treptat ca fiind nu un simplu teritoriu, ci o Persoană. Mi-am dat seama cu timpul că există totuşi un mare pericol cu acest Iisus – de cum începi să-l cauţi, constaţi că te-a găsit el mai întâi. Şi atunci, de-abia dacă mai scapi de el. Se ţine mereu scai. A păţit-o şi un tip, Pavel, undeva pe drumul Damascului, alături de mulţi alţi căutători găsiţi...

Voicu Bojan (Esquire Romania, aprilie 2009)

Finalul căzut la editare:

Însă, cel mai mult îmi place de cei doi ucenici îmbufnaţi aflaţi pe un alt drum - cel ce ducea spre Emaus. Se dăruiseră trup şi suflet mişcării acestui autoproclamat Mesia, convinşi fiind că el avea să elibereze lumea de rău şi pe Israel de romani. Crezuseră că iau parte la o aventură fără egal, care avea să dea vieţii lor un sens luminos, dar totul s-a terminat prost, cu o trădare venită chiar din mijlocul ucenicilor şi cu o umilitoare moarte pe cruce. Poveştii îi pusese capac tripla juruinţă a lui Petru, care, bun de gură cum îl ştiau toţi, le-a convins până şi pe slujnice că nu avusese niciodată nimic de-a face cu el.

Şi cum mergeau ei aşa, li s-a alăturat pe cale un străin, care, spre deosebire de pelerinii vorbăreţi dimprejurul cetăţii Ierusalimului, ştia de minune să asculte. Povestesc aşadar cu el, îşi mărturisesc frustrările, apoi se miră cât de bine le tălmăceşte istoria lumii încă de la facerea ei. Dar, cu toate acestea, nu îl recunosc, decât după ce dispare în smoala nopţii. Orbirea aceasta temporară este şi ea un semn distinctiv al căutătorilor găsiţi.

Căutarea continuă. O căutare ce nu are nici un sens dacă nu are tot sensul de pe lume.

V.B.